Regula lui “2 mari si una mica”

postat de dracu in 2010-08-31 14:21

Regula lui “2 mari si una mica”

Gata cu plimbarica prin Scotia, unde am stat o saptamana fara net (sau mai corect, cu aruncat un ochi pe mail de pe telefon, pe unde prindeam oaierles moka si fara parola, mama lor de bulangii), si n-am murit (desi nici bine n-a fost).

Astazi o sa va povestesc de regula lui “2 mari si una mica”. Sau cum sa-ti iei tzeapa cu restaurantele “gourmet”.

Pentru astia ca mine, asa, mai tzarani, restaurantele “gourmet” is alea in care ti se aduc niste farfurii imense, pe care sta ratacita o portie minuscula de mancare si care la sfarsit iti aduc o nota de plata de te cocoseaza. De unde si regula “2 mari si una mica”.

In afara de asta, mai ai de asteptat si o carca de timp, ca deh, e “gourmet”, nu-i cantina studenteasca (sigur, deosebirea ar fi cu la cantina studenteasca te saturi cu mancarea, chiar daca si-a mai scapat un floc in ciorba bucatareasa).

Mno, deci umblam io hai hui pe Union Street din Aberdeen, prin ploaie, fireste. Cand vaz intr-un gang o sageata catre un restaurant cu peste proaspat cica. Cum ma saturasem de bacon si oo prajite, am zis sa iau si io ceva mai lejer, asa, de vara.

Ma duc la restaurant, belesc ochii la meniul afisat pe geam. Chestii care de care mai fanteziste: rahat din Anzi cu perje de pe Marte, putza de pircoropopircanitza suflata cu muci de crocodil sud american, oo dee berbec milanez fierte in maduva de cuc salbatic de padure si alte etc-uri d-astea.
Cum is curios din fire, am zis si io “pula mea, restaurante cu 20 de stele Michelin nu cred sa fie prin orasu asta muncitoresc, suna interesant, si oricum mama companie plateste”, asa ca am intrat.

mi-am luat un pahar de vin “mare” (la standardele din UK, o pipeta de vodca de 25 ml e considerata a fi o portie normala. Cre ca numa Bill Gates isi permite sa se pileasca in pub in UK), la un pret promotional de numa 6.8 sterline, am belit putin ochii prin meniu, si am realizat ca ma uit ca bou’ in tzeava. Desi io engleza stiu macar la nivel de “cat costa aia?”, intelegeam cam unu din 3 cuvinte. As fi comandat io, da habar n-aveam ce anume imi aduce daca pun destu pe o denumire. Daca vreti sa vedeti de ce eram nedumerit, uitati-va si voi pe menu.

Drept gustarica, dupa ce am holbat ochii plin de neincredere la ce aveau pe lista, (apropo, astea cica nu-s mancaruri ci “creatii”; desi io le-as fi zis mai degraba “creaturi”), m-am gandit sa ma orientez spre un “porumbel de lemn”. Cu gandu ca ori e cine stie ce fel de mancare botezat asa d’am’pulea, din cauza de poezia numelui, ori, pula mea, poate chiar e porumbel. Si asta stiu bine ca-i mancabil.
Judecata mea a fost aproape corecta, dar, din nefericire, am neglijat un detaliu care nu s-a dovedit a fi deloc insignifiant.

Ca mancare serioasa, m-am uitat spre ceva care sa semene la nume cu ceva identificabil in memoria mea culinara, si am ales un biban de mare prajit in tigaie. Motivul principal fiind “bai, cat de tare poa’ sa-l futa pe asta???”

Dupa ce am dat comanda, am tot iesit pe afara la afumatoare (ca asa e in tarile civilizate, fumatorii inca nu-s bagati in puscarie, da nici mult nu mai e). Ocazie cu care am identificat cu groaza cuvantul “gourmet” pe unu din geamurile carciumii. Atunci am stiut ca-i nasoala treaba.
Cuvantul asta produce spaime si da cosmaruri oribile fiecarui posesor de ceva burtica. Vise in care fugaresti bucatica de mancare pe un platou imens, si tot incerci sa o ajungi, iar platoul se face si mai mare, mancarea si mai mica, pana dispare de tot in pula mea, si ramai lihnit, plangand de foame cu sughituri.

Iiarasi m-am consolat cu ideea ca “nah, pula mea, plateste firma macar jumate din nota de plata, daca sar astia calu prea tare.”

Boon, sa ne intoarcem la masa.
Cica din partea firmei, ti se da un cadou de la bucatarie. Mie mi-a adus o tavita mica, in care era fix 3 bucatele cam de un centimetru fiecare, cu niste chestii neidentificabile. Niste cubulete. Le-am mancat, nici dracu nu stie ce erau alea. N-am murit.

O vinit aperitivu, in cele din urma. Spre marea mea bucurie, chiar era cam o juma de porumbel. O pulpita si o juma de piept. Aruncate la prosteala in farfuria in care incapea macar un purcel de lapte, daca nu cumva un adult, mai erau o bucatica de mamaliga de marimea unei monezi (si nu exagerez, cat o moneda mah, in pula mea, mamaliga, las-o dracu…), o harpagica, cam 1 cm patrat de sunca afumata, si inca o chestie neidentificabila.

Chestia pe care, din pacate, am neglijat sa o citesc din meniu (de foame, probabil), era cuvantul “rare”. De la “cooked rare”.
Adica oratania era cruda mah!. Era numa asa, un pic speriata la foc, cat sa-i parleasca tuleiele, da in rest cruda d-a binelea. Am tras de copanu ala de ziceai ca mananc o vaca intreaga. Plus ca era oarecum dezgustator sa mananci carnea aia cruda. Da a trebuit s-o mananc, doar n-o sa dau o spinare de bani si s-o las in farfurie zicand “du-va-n pula mea de salbatici, la voi nu s-o inventat focu???” am privit cu un ochi critic mamaliga, am aruncat sunca pe gat (buna sunca aia), si dupa aia m-am luptat cu copanu de porumbel. Cu pieptu a fost mai usor, ca macar ala a fost dezosat, l-am taiat cu cutitu si l-am dat pe gat cam pe nemestecate. Da cu bulanu a trebuit sa ma lupt.

Dupa episodul nefericit cu oratania, cand asteptam incordat sa vad daca incepe sa se zburataceasca la mine in stomac au ba, mi-au mai adus ceva din partea casei. Inghetata de rosii cu busuioc. ‘ai sa-mi fut una….
fireste, si aia intr-o portie de marimea unui degetar. Ca deh, e “gourmet”.

Il grand finale a fost cand mi-a adus inotatoarea. Io cand vaz in meniu ca zice “peste prajit la tigaie”, am prostul obicei de a-mi imagina ca e vorba de un peste. Unul intreg, nu ramasite. Mai ales ca nu comandasem vreo balena, ci un amarat de biban de mare.
Tzeapa, fireste. Mi-a adus fix o coada de biban taiata in 2. pe farfurie era sparcait (pula’n ele de diacritice) niste piure de dovleac organic. Cand am vazut-o si p-asta in meniu, primul meu gand a fost “mai da-va mah dreacu, si dovleacu e falsificat acuma??? De parca si-ar rupe lumea spinarile stand la cozi la dovleac, si n-ar fi o nenorocita de leguma buna mai degraba pentru porci). Mai aveam si 2 bucatele si broccoli, cam de 1 cm fiecare. Si cre ca mai era un ingredient pierdut prin farfurie, da l-am uitat.
In cele din urma, asta macar a fost mai bun decat oratania vie pe care am avut-o ca aperitiv. Numa ca nu se satura nici fiica-mea din portia aia.

Mi-au mai adus si desert, tot din partea casei. Iar o tavita cu 3 chestii neidentificabile. O spuma de ceva, un soi de ciocolata (cred, daca nu cumva era de fapt rahat de bizam din padurea ecuatoriala din Guineea de Vest) si inca o chestie.

Per total, aproape 2 ore petrecute acolo, cam juma de pachet de tzigari, si o nota de plata de 35 de sterline.
Futu-l p-ala care mai intra unde vede scris “gourmet”!

p.s. Alo, domnu sau domnisoara de la corporate, care ma citeste, e rugat sa lase un mesaj. ca sa stiu si io cine ma de cine sa ma feresc🙂

Citeste mai mult: Arhiva insemnari August 2010 >> Dracu – INTERZIS MINORILOR!!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s